Eu sunt Maria Șutu, mamă și soție, psiholog, bloger, speaker motivațional, life coach și antreprenor.

Călătoria mea a început să capete sens în anul 2016 la puțin timp după nașterea celui de-al doilea copil al meu, când speriată de crizele pe care acesta le avea și făcându-mi tot felul de scenarii despre cum o sa mă descurc și cum o să îl integrez în societate, descurajată de pediatrul care îmi spunea că asta nu se va opri niciodată, am cerut Ghidarea Divină și în mod instinctiv am reușit să anulez cauzele inițiale ale tulburării și astfel în numai cinci luni totul a revenit la normal. Abia apoi am realizat schimbarea pe care am făcut-o în interiorul meu și care a avut un ecou puternic în realitatea mea. 

Mămică tânără fiind, sub presiunea unei imagini perfecte ce descria mama și femeia în mass-media încă înainte de a naște pentru prima dată am început să mă documentez, să citesc și să vizionez materiale de parenting, psihologia copilului și obiceiuri sănătoase, iar mai apoi m-am dedicat întru totul fetiței mele pe care m-am străduit să o înconjor numai de iubire și imagini pozitive, să o feresc de tot ce este rău. Ea era practic întregul meu univers și toată viața mea se învârtea în jurul ei, ba chiar și ideea de a avea al doilea copil a venit ca urmare a faptului că am considerat necesar ca ea să aibă un frate sau o soră. Undeva în subconștientul meu mă așteptam ca al doilea copil să fie o copie fidelă a primului și niciodată nu m-am gândit și din perspectiva celui mic. Dar momentul mult așteptat a sosit și iată că cea de-a doua fetița era complet diferită: o altă culoare a ochilor, o altă culoare a pielii și după cum este și normal un alt temperament. 

Au început atunci mustrările mele de conștiință precum că sunt o mamă rea, că nu voi putea niciodată să o iubesc la fel de mult ca pe cea mare, că nu mă puteam conecta, deși acum dacă mă gândesc la situația de atunci, doi copii la o diferență de doi ani de care mă ocupam mai mult singură, agitația, nesiguranța și obsesia mea de a face totul perfect, nici nu aveam cum să mă conectez cu ambii copii deodată mai ales că mă străduiam ca fetița cea mare să nu simtă într-un mod negativ faptul că trebuie să mă împartă cu sora ei, asta lăsând deoparte faptul că legătura mamă-copil este inevitabilă și din oficiu, dar atât înțelegeam eu atunci.

Și tocmai această legătură care ajută copilul să simtă și să învețe din emoțiile mamei a făcut-o pe fetița mea cea mică să oglindească temerile mele, pentru că, nu-i așa? dacă nici în mine nu putea avea încredere că spun adevărul atunci în cine? Și uite așa a început calvarul.  

Mi-am propus apoi să depășesc acest capitol pentru că nu era să îmi plâng în pumni pentru tot restul vieții, nu? Mi-am stabilit un obiectiv ca aceste crize să înceteze și am fixat și un termen: atunci când ea va reuși să stea în șezut și să își folosească mâinile lucrurile se vor așeza, aceasta fiind componenta mentală, iar componenta emoțională a fost să renunț la încrâncenarea mea și să mă împac cu ideea, să respir ușurată și să spun ”este copilul meu și o să îl iubesc așa cum este orice ar fi!”, eliberare ce s-a materializat și printr-un herpes imens pe care l-am dezvoltat pe piele exact în zona inimii și care mai apoi s-a vindecat complet. Iar crizele fetiței au dispărut. Au trecut mai bine de zece ani de atunci iar copilul meu este cel mai afectuos copil, perfect normal cu un comportament specific vârstei. 

Aceste decizii nu le-am luat în deplină conștiență ci o mare parte din proces a fost instinctiv, ca o ghidare și mai apoi am înțeles ce s-a întâmplat și am început să îmi doresc să învăț mai mult.

Am descoperit apoi cărți de dezvoltare personală care rezonau cu mintea și cu sufletul meu, care mi-au confirmat ce am dedus din experiența mea și care m-au ajutat să înțeleg din ce în ce mai mult și am început un amplu proces de descoperire de sine, educație interioară și evoluție pe toate planurile. Am urmărit nenumărate interviuri, summit-uri, documentare, am absolvit programe de evoluție spirituală, tehnică meditativă și mentor coach. Astfel am devenit pur și simplu fascinată de modul în care funcționează mintea, de puterea ei și de realitate din jur care nu este altceva decât o reflexie a personalității, a emoțiilor, a credințelor, a convingerilor și a expectanțelor noastre. Am mers apoi și mai departe pentru a obține și o perspectivă avizată, științifică și am început să studiez psihologia, dar și învățături străvechi ale diferitelor civilizații.

Schimbarea uluitoare am simțit-o  în toate ariile vieții și în evoluția imaginii mele în ochii cunoscuților care îmi acordau o altă valoare și mai ales încurajările de a urma un drum în domeniu, pe care le primeam de la diverse persoane care ascultau ceea ce aveam de spus!

Am ales pentru a promova numele tatălui meu pentru că are o poveste foarte importantă pentru mine și o valoarea sentimentală inestimabilă. Tatăl meu este un om foarte blând, empatic, gata în orice moment să te ajute, uitând chiar de sine. Este muncitor și sensibil, iar energia pe care eu o simt din partea lui este una caldă și delicată, numai bună să te cuibărești în ea, ori de câte ori simți nevoia de siguranță.

Relația cu tatăl meu, problemele prin care a trecut, încrederea pe care mi-o arată au cântărit foarte mult în dezvoltarea mea și în descoperirea și dezvoltarea darurilor mele, a abilităților și a misiunii personale. Numele lui mi-a fost atribuit la naștere și deși sunt căsătorită de mai bine de 15 ani, acest nume îl port în permanență în sufletul meu deși el nu mai apare pe acte. Acasă am fost patru copii. Trei fete și un băiat. Eu, mezina, m-am încăpățânat să mă nasc în locul potrivit, la momentul potrivit și din părinții potriviți pentru a experimenta măreția prezentului, extazul de a fi.

Marea traumă a vieții mele s-a petrecut la vârsta de 12 ani, când, fără niciun fel de probleme de sănătate, fratele meu a decedat subit la vârsta de 17 ani, în condiții destul de neclare, răscolind și bulversând întreaga familie. Astfel, singurul care urma să ducă mai departe numele tatălui meu s-a prăpădit, iar noi, cele trei surori, peste ani am preluat numele soților noștri. Relația pe care o aveam cu fratele meu, în timpul vieții a fost una obișnuită, ne ciondăneam, de cele mai multe ori eu o încasam fiind mai mică, dar țineam unul la celălalt ca orice frați. Spun relație pe timpul vieții pentru că sunt absolut convinsă de faptul că el a fost o foarte bună perioadă de timp ghidul și îngerul meu păzitor în evoluția mea spirituală și îl mai simt și acum uneori.

În perioada imediat următoare morții lui îl visam foarte des spunându-mi că locul lui este aici, pe Pământ, că încă mai are treburi aici, îmi arăta niște ceasloave mari, cu litere ciudate din care îmi spunea că trebuie să învețe pentru că peste 40 de zile va avea un examen. În acea perioadă a vieții mele am trăit o spaimă cumplită, mă temeam de moarte, mă temeam de locul în care el a stat, mort fiind, adormeam adesea tremurând de frică ascunsă sub pătură, mai ales că, la puțin timp după moartea sa, părinții mei, care nu au observat prin ce trec fiind la rândul lor prăbușiți, au considerat a fi necesar ca eu să mă mut în fostul lui dormitor pe motiv că este mai cald acolo pe timp de iarnă. Am înțeles mai târziu că acest eveniment a fost declanșator pentru miopia mea din cauza căreia am fost nevoită să port ochelari mai bine de 14 ani. Descoperind apoi și lucrând la vindecarea copilului meu interior, am reușit să reduc considerabil această problemă, dar voi dezvolta acest subiect într-un alt articol. 

Am simțit nevoia să amintesc aici acest aspect pentru că într-unul din visele mele eram pe drumurile din zona în care am copilărit împreună și văzându-l în depărtare împreună cu un alt tânăr, care ne era vecin, de aproximativ aceeași vârstă cu el și care a decedat doar cu un an înaintea lui, am început să simt aceeași frică pe care o simțeam și în realitate. Am încercat apoi să mă ascund după o mașină, dar el a apărut ca prin magie în fața mea și m-a întrebat ”De ce te temi de mine? Nu vreau să îți fac nimic!”. Acesta a fost acel declic ce m-a ajutat în depășirea traumei mele și în vindecarea.

Peste ani l-am mai visat ocazional. Visul cel mai notabil a fost unul în care la întâlnirea cu el, ceea ce m-a impresionat peste măsură au fost cuvintele cu care mi s-a adresat: ”Dumnezeu să vă binecuvânteze pe voi, oamenii de aici!”, moment în care m-a luat de mână, iar acel gest l-am simțit 100% real, cu simțuri care în general în timpul visului nu sunt active, i-am simțit mâna și acel fior inconfundabil.