Hotărârea supremă

Când se apropie weekendul se umple facebook-ul de bucurie, la radio același fenomen. Trăim pentru weekend iar luni se instalează din nou tristețea. Majoritatea prietenilor mei au terminat o facultate, dar profesează în cu totul alt domeniu. Mă întreb oare la nivel profund suntem noi pregătiți să lucrăm în locuri care ne aduc bucurie? Putem noi accepta că munca poate fi și plăcută?

 

Cei care aud că m-am apucat de a doua facultate îmi spun că ei nu ar mai avea răbdare să facă iar școală acum. Celor care se plâng de școală le spun că lucrurile s-au schimbat semnificativ în ultimii ani. Se pune mai mult accent pe dezvoltarea abilităților decât atunci când eram noi la școală și lucrul care m-a impresionat cel mai mult este schimbarea generală de atitudine din umilire în încurajare.

 

Când eram copil îmi doream să devin cântăreață, cei care mă cunosc de atunci probabil știu că obișnuiam să cânt peste tot, copiii din fața blocului mă lăsau pe mine să mă dau pe leagăn cu condiția să cânt, la școală ”programul meu artistic” era prezent la fiecare festivitate de deschidere și încheiere a anului școlar. Eram ca un automat cu apelare vocală: ”Maria cântă!” și eu începeam. Dar nu m-am gândit nicio secundă că e nevoie de mai mult de atât că să devină o meserie.

 

În clasa a -7a pentru o scurtă perioadă de timp mi-a trecut prin cap că vreau să mă fac psiholog. Cred că a fost inspirație divină, dar am uitat repede și când am ajuns la liceu îmi doream să fiu economist. Spre sfârșitul liceului am avut cel mai arzător vis din această categorie, îmi doream să ajung actriță. O perioadă am tot căutat vinovați pentru că nu mi-am urmat visul, dar adevărul este că NU am avut suficient CURAJ. Undeva înăuntrul meu mă simțeam cu mult prea mică pentru o asemenea meserie și nu am îndrăznit să cer ce este al meu, să mă impun, să dau totul pentru asta.

 

Abia aproape de vârsta de 30 ani am descoperit adevărata mea pasiune: psihologia. Dacă mă întrebai acum cinci ani dacă m-aș întoarce la școală aș fi făcut o grimasă, acum m-am dus de bunăvoie. De ce? Atunci când ești fascinat de ceea ce citești, ecuația se schimbă. Dacă găsești un domeniu care îți place cu adevărat mergi mai departe! Citeam noaptea, ca să profit de timpul în care copiii dormeau, iar energizată de entuziasmul produs de cele citite, ziua nu simțeam niciun pic de oboseală.

 

 

Într-o zi încercam să leg o conversație cu un copil de 13 ani și îl întrebam ”Ce vrei sa faci mai departe?”, ”Ce îți place să faci?”, ”La ce te pricepi?”. Ce credeți? Toate întrebările au avut același răspuns ”Nu știu…” iar tristețea, dezamăgirea de sine și rușinea pe care am văzut-o în ochii lui mi-au sfâșiat inima. Lucrurile nu pot rămâne așa… Ceea ce poți face în viață nu se rezumă la materiile cu care faci cunoștință în școală.

 

Haideți să NE HOTĂRÂM să ne găsim pasiunile! Să găsim lucrul care ne readuce acea stare de curiozitate, uimire și fascinație pe care o simțeam când eram copii și descopeream un lucru nou! Hai să învățăm să ne bucurăm de viață mai mult. Nu contează ce vârstă ai, doar caută, caută și ai ÎNCREDERE că vei găsi acel lucru care va da sens vieții tale, care îți va face inima să salte de bucurie și care te va face să uiți de timp. Este primul pas spre fericire!