Împrietenește-te cu tine! Conceptul de sine și autocritica

Conceptul de sine este unul dintre acele lucruri pe care în mod obișnuit le neglijăm, dar care au un rol foarte important în modul în care se desfășoară viața noastră. Este unul dintre acele lucruri care ne determină într-un mod subconștient să luăm anumite decizii, să avem o atitudine închisă sau deschisă, să acceptăm sau nu provocările care apar, să ne apropiem sau să de îndepărtăm de obiectivele noastre.

Conceptul de sine este definiția pe care ne-o dăm nouă înșine. Ceea ce credem la nivel subconștient că suntem, nivelul la care credem că ne aflăm, ceea ce credem că merităm, nota generală pe care ne-o dăm, cât de ”iubibili” ne simțim, cât de respectabili și așa mai departe. Nu putem să ne mințim pe noi înșine cu acest concept de sine, el este ceea ce noi credem și simțim despre noi înșine în cel mai profund mod cu putință.

De cele mai multe ori viața ne oglindește din abundență acest concept de sine pentru ca noi să îl putem cuprinde mai ușor cu conștiința. Copiii noștri sunt o oglindă perfectă. Am observat de mult cum fetița mea vine adesea de la școală vizibil deranjată de neascultarea și ”obrăznicia” cum zice ea, a colegilor de clasă. Uneori chiar până la furie. Vorbesc cu ea, îi explic că a ține clasa liniștită nu este una din atribuțiile ei, că fiecare copil învață mai greu sau mai ușor să se stăpânească, să își mențină atenția trează la lecție perioade lungi de timp, că este mai ok să îi tolerăm pe ceilalți și să ne concentrăm mai mult pe ceea ce avem noi de făcut și mai puțin pe ceea ce fac ei.

Dar cum această teorie nu îmi dă pace mai mereu, mă întreb, bineînțeles ”DE CE?” Ce legătură au toate acestea cu mine, în ce mod am contribuit eu însămi la această situație, ce o determină pe ea să fie atât de deranjată de ceilalți, când eu mă văd mai mereu binevoitoare cu ceilalți.

Am primit două răspunsuri.

Primul este acela că ea îmi arată ceea ce sinele meu își dorește, dar nu îi este permis și anume să își arate uneori indignarea față de lucrurile pe care am capacitatea să le văd în ceilalți, dar ei nu le văd, pentru că, nu-i așa, e mult mai ușor să vezi paiul din ochii celuilalt decât bârna din proprii ochi, dar știu că nu e treaba mea și un ajutor necerut poate face mai mult rău decât bine.

Al doilea răspuns este cel care a răsunat cu adevărat în interiorul meu atunci când l-am conștientizat. Această atitudine este reflexia perfectă a modului în care mă comport eu cu mine.

Vă povestesc toate acestea pentru că din propria experiență am învățat că acel critic interior nu este întotdeauna atât de explicit cum ne-am dori, acel dialog interior nu este întotdeauna format din propoziții cu subiect și predicat. De fapt, de cele mai multe ori el iese la suprafață sub forma unor flashuri scurte, imagini și/sau emoții, sau pur și simplu gânduri ce nu sunt conturate în cuvinte, ceea ce le face foarte ușor de ratat.

Acesta este unul dintre motivele pentru care oamenii nu cred că ceea ce eu explic, chiar există.

Revenind la conștientizarea mea… eu însămi sunt cea care se blamează și se condamnă singură în momentele în care nu reușesc să respect normele de viață pe care chiar eu mi le-am impus. Deși nu mereu îmi dau seama, eu insămi mă înfurii pe mine pentru că nu reușesc să fac tot ce îmi propun, eu însămi mă mustrez aspru atunci când greșesc.

Aceste tipare de gândire se reflectă adesea și prin somatizări. După cum realitatea evidentă ne arată, suntem mai degrabă înclinați să vedem în ceilalți ceea ce are legătură și cu noi. Mi s-a întâmplat adesea să observ într-un mod insistent disfuncții ale ochiului drept la diverse persoane, și parcă un fior trece prin mine când mă întâlnesc cu astfel de cazuri. Cel mai frecvente sunt asimetriile, caz în care ochiul drept este vizibil mai mic și anormal în comparație cu celălalt.

Eu cred că ceea ce numim noi ochiul critic se materializează de fapt în ochiul nostru fizic drept și se referă la autocritică. Critica față de ceilalți are de asemenea legătură cu conceptul de sine pentru că cu cât ne criticăm pe noi înșine mai aspru cu atât avem tendința să îi criticăm și pe ceilalți mai frecvent.

Cândva am avut un angajat la care acest fenomen era atât de evident încât de fiecare dată când îi atrăgeam atenția de ceva, oricât de subtil sau cu respect o făceam, sau chiar și când îi dădeam simple instrucțiuni îi declanșam un reflex persistent de clipire la ochiului drept. Eu însămi când trec prin perioade în care nu sunt mulțumită de rezultatele mele sau de prestația mea simt un disconfort aparte în acea zona, senzație de nisip în ochi, furnicături, durere, secreție abundentă dimineața.

Ceea ce am putea face cu toții este să ne dăm voie să fim blânzi cu noi înșine, să ne împrietenim cu noi înșine, să ne permitem să greșim și să renunțăm la ideea că totul TREBUIE făcut doar într-un anumit fel pentru a fi acceptat.

Pentru amatorii de afirmații tiparul de gândire este ”Mă privesc pe mine însămi prin ochii iubirii. Începând de astăzi renunț la autocrtitică. Cu fiecare zi ce trece sunt tot mai blândă și mai înțelegătoare cu mine însămi. În fiecare moment al vieții fac atât cât pot și așa cum consider că este mai bine. Sunt împăcată cu mine și cu ceilalți. Mă accept așa cum sunt. Sunt ceea ce am nevoie să fiu.”