Îți amintești acea senzație de când primeai lucrarea corectată de doamna învățătoarea și vedeai doar roșu în fața ochilor? Când te afundai mai mult și mai mult în dezamăgire? ”Iar am greșit, când o să învăț o dată! E atât de greu! Nu știu! Nu pot!” iar apoi, după mai multe astfel de experiențe, pur și simplu ai renunțat, ai concluzionat că nu ești în stare, nu poți și gata, te resemnezi, nici nu mai depui efort că oricum ți se pare că este în zadar, sau dezvolți o atitudine răutăcioasă: ”Nu mai vreau și gata!”. Nu mai vrei să înveți, să evoluezi, sau nu mai vrei să retrăiești acea stare de dezamăgire față de propria persoană, acel ”nu voi fi niciodată suficient de bun”?
Dar acum, astăzi, ce simți? Cu șeful cum te împaci? La fel îți atrage atenția pentru greșelile tale? Te face să te simți din ce în ce mai mic și mai mic? 
Diferența dintre o critică distructivă și una constructivă nu o face cel care critică ci o face percepția prin care încasăm noi critica. Poți să gândești și să crezi în continuare că nu ești bun de nimic, că nimic din ce faci tu nu este bun, că niciodată nu vei merita laudele celorlalți, dar asta nu te va ajuta… nu te va face decât să mergi în jos. Unde mai pui că aceste critici răsună în toată ființa noastră. Dacă vom fi suficient de atenți vom observa că cel mai mare critic al nostru suntem chiar noi, că la fiecare pas vocea din capul nostru ne ceartă și ne apostrofează pentru greșelile noastre: ”Vai!! Ce-ai făcut? Cum o mai scoți la capăt? Iar ai făcut ce nu trebuia!” Și apoi constați că cei din jurul tău nu fac decât să reflecte modul în care tu însuți te porți cu tine. Într-un fel sau altul avem nevoie să scoatem din mintea noastră criticul interior și să îl transpunem în lumea exterioară pentru a-l putea vedea mai bine.
Cum ar fi dacă măcar pentru un minut în fiecare zi am reacționa altfel? În loc de toată această muștruluială am spune cu entuziasm ”Aaa, îmi amintesc acum! Știu această regulă! Îți mulțumesc că mi-ai amintit, voi fi atent de acum!” Și dacă se va mai întâmpla, nu-i nimic, te bucuri din nou că ți-ai reamintit. Indiferent dacă cel care îți reamintește este șeful, doamna învățătoare sau tu însuți, scopul este tot acela de a fixa cunoștințe noi, de a forma obiceiuri noi și după cum știm deja cel mai ușor mod de a face asta este exercițiul, reluarea repetată.
Deci nu te mai supăra pe tine și nici pe ceilalți, doar mulțumește pentru reamintire și binecuvântează uitarea. Mult mai grea ar fi fost viața dacă nu am fi avut uitarea. Mult mai rigidă ar fi fost mintea și mai aspră ar fi fost încrâncenarea noastră în a accepta schimbarea dacă nu ar exista uitarea. Schimbarea este inevitabilă, progresul este în continuă derulare, iar impermanența este principala însușire a tuturor celor văzute.
Fii blând cu tine, nu te mai certa atât de aspru, iar cei din jurul tău vor începe să vadă valoarea ta!
Romanian
Ți-a plăcut articolul și dorești să te informăm când publicăm noutăți?